Când spunem lucrurilor pe nume
Suntem Luiza Vasiliu și Victor Ilie, doi jurnaliști care scriu de-o juma de viață despre abuzuri, corupție, infractori și nedreptăți. Dacă ați citit investigații despre Dragnea, Burnei, Tate sau Marele Alb, ne-ați mai citit deja. Dacă nu, bine-ați venit!
Se termină și-a patra lună din 2026, a venit primăvara, s-au înmulțit războaiele, iar noi avem încă norocul de-a trăi la adăpost.
Așa că ne bucurăm de pace și muncim.
Am lipsit de-aici pentru că:
am început să construim viitoarea noastră publicație, pe care vrem s-o lansăm în toamnă; am găsit niște oameni improbabil de generoși care ne ajută cu sfaturi, servere în Islanda, ba chiar și bani. Am aplicat la o școală de management de presă de la Riga via Stockholm School of Economics, ca să învățăm să ridicăm un castel de nisip cât mai trainic.
am apărut în New York Times, într-o pagină care anunță jurnaliștii nominalizați la prima ediție a Stringer Awards - Victor Ilie e alături de reporteri extraordinari din toată lumea, din Columbia până în Iran, din Siria până în Mexic, toți oameni fabulos de curajoși, care insistă să spună adevărul chiar și când împărații lumilor lor fac tot posibilul să-l ascundă. Premiile se anunță la final de an, dar e deja incredibil că un jurnalist din România a ajuns printre finaliști.
tragem tare pe mai multe fronturi, alături de cercetători și jurnaliști de investigație din vreo șase țări: o caracatiță de dezinformare care ne fură datele și înghite Europa pe nevăzute, industria infertilității, afaceri rusești sub sancțiuni în România, true crime cu bursuci și instituții de forță, corporații care ne otrăvesc aerul și câteva despre care încă nu putem scrie public, căci ne-am pune sursele în pericol
putem să facem și una, și alta, să ne gândim la viitor și să scormonim prezentul, pentru că avem încrederea și susținerea voastră <3
Bate-un vânticel rece peste presa din România, se închid publicații, altele se vând, pare că avem un pic de sindrom Don Quijote la Drepturi&strâmbe, dar ce altceva să faci în vremurile astea decât să insiști? Avem privilegiul să documentăm luni sau chiar ani povești complicate, până suntem convinși c-am ajuns cât mai aproape de mizerul lor, pentru că avem cititorii aproape.
Suntem recunoscători pentru asta în fiecare dimineață în care ne așezăm la birou și deschidem laptop-urile.
Nu știm cum ar arăta profesia asta dacă nu ne-ar mai citi nimeni. Sau dacă n-ar mai fi nimeni care să creadă jurnalismul merită susținut, chiar și cu prețul câtorva cafele.
Așadar, vă mulțumim că sunteți încă aici și vă promitem că pregătim o gălăgie de publicație și c-o să fiți primii care află, și, sperăm noi, primii care o dau mai departe (apropo de asta, o să venim curând cu niște întrebări, despre ce ați vrea să aflați mai multe de la noi și ce din ce are jurnalismul de dat mai departe v-ar face viețile mai un pic mai ușor de trăit)
În februarie, am zburat la New York. Victor a mers la CUNY, la un fellowship de jurnalism&AI gândit împreună cu Nordic AI Journalism, cea mai puternică rețea de jurnaliști și redacții din Europa care sondează etic&transparent posibilitățile inteligenței artificiale în jurnalism. Noi am testat în ultimul an instrumente de analiză de date care ne-au ușurat mult munca, mai ales când a fost vorba de volume uriașe de date. Vrem să dăm mai departe ce aflăm în traninguri pe care o să le organizăm din toamnă.
Dar înapoi la New York. Real feel - 26 de grade Celsius și niște munți de zăpadă pe străzi. Real feel ICE, chiar dacă-n Manhattan părea că există doar Mamdani și copiii pe care i-a chemat la conferința de presă unde anunța extinderea programelor de free universal child care (ceva care există în România doar pe hârtie, de vreme ce majoritatea comunităților nu au în preajmă suficiente creșe sau grădinițe de stat). Câteva străzi de metrou mai departe, în Queens, agenții umblau după oameni pe care să-i deporteze, cu ajutorul Palantir&co.
(Apropo de Palantir, recomandăm investigația publicată de The Nerve despre corupția porcească la care s-a dedat Palantir ca să pună mâna pe nenumărate contracte cu statul britanic, angajând peste 30 de oameni cu legături sau poziții în instituțiile publice din UK responsabile de contractele astea).
Am mers zeci de kilometri în fiecare zi în halucinația colectivă care e în continuare New York-ul, din buricul districtului financiar, unde am urmărit de la distanță venirea în valuri a unor mașini uriașe care depozitau invitații direct în fața intrării la show-ul Ralph Lauren, să nu cumva să-și murdărească talpa pe trotuar (și-o fată, poate influencer, poate cine știe, umblând pierdută prin trafic, cu o rochie de gală și tocuri, ca și cum ar fi vrut să pozeze sau poate doar avusese o noapte lungă), până la oamenii muncii adormiți în metrou de viață prea grea și Williamsburg într-o dimineață înghețată printre siluete de evrei ortodocși (am citit apoi despre Baruch Goldsten, un bărbat născut și crescut în comunitatea aia, care în 1994 a intrat într-o moschee din Hebron și a împușcat în spate peste 100 de copii și adulți palestinieni care veniseră la rugăciune, unul dintre multele momente de agresiune oarbă despre care nu vorbim, pentru că ni s-a zis că doar ceilalți sunt de vină pentru tot) și billboard-urile carnivore din Times Square unde pare că totul e doar AI și nu mai există altceva pe lângă, și East Village-ul cu locșoare unde găsești cafea cu cardamom din Yemen, și Chelsea cu galeriile ei, și Brooklyn-ul infinit de cool și-așa mai departe până la capătul a peste o sută de mii de pași în așteptarea primăverii.
Am fost în fiecare zi la cinema, pentru că era prea frig ca să stăm doar pe-afară și pentru că erau niște filme incredibile (și pentru că, da, în librării și la cinematograf ne simțim ca vidrele în râu).
Trei le lăsăm și-aici, poate vă întâlniți cu ele și vă schimbă, măcar un pic, înțelegerea asupra lumii, cum ne-au schimbat-o și nouă.
Magellan (2025), r. Lav Diaz - filmul perfect în epoca noilor imperii barbare, o frescă (căci parcă-i pictat filmul ăsta) a cruzimii și fanatismului care l-a împins pe Magellan - jucat de-un Gael García Bernal mistico-taciturn - să descopere lumea (de fapt, mai mult a măcelărit-o); l-am vedea neapărat la cinema, pe ecran mare, nu acasă, pentru că-i pur și simplu făcut pentru asta.
Starman (2025), - un documentar ghiduș și îndrăzneț despre cucerirea spațială (apropo, știați că mai tot ce știm azi despre spațiu am aflat în ultimii 50 de ani?) și Gentry Lee, un domn fabulos, inginer-șef al departamentului de explorării planetare al NASA în ultimele decenii, prieten bun cu Arthur C. Clarke (cu care a și scris mai multe cărți) și cu Carl Sagan (cu care-a făcut celebrul Cosmos, hit-ul absolut de popularizare științifică al anilor ‘80), gânditor de lumi posibile, octogenar care-ți transmite boala entuziasmului și a visării (a venit pentru un q&a după proiecție și-a fost mi nu nat)
All That’s Left of You (2025), r. Cherien Dabris - l-am lăsat la urmă pentru c-a fost absolut răscolitor, unul dintre cele mai teribile filme pe care le-am văzut în ultimii ani. urmărește mai multe generații de tați și fii, din primii ani de existență ai statului Israel, care se construiește odată cu epurarea orașelor de palestinieni, până aproape de zilele noastre. N-aș vrea să dau spoilere, dar e despre șapte decenii de nedreptate cruntă, despre cum se transmit curajul și trauma de la o generație la alta, despre supraviețuire și ce ne păstrează, până la urmă, în formă umană.
În martie ne-am îmbibat de speranță la Power of Storytelling , unde mai mulți jurnaliști și artiști, din Ucraina până-n Bosnia și Israel, s-au străduit, deși au mărturisit că le-a fost al naibii de greu, să scormonească după locurile unde mai găsesc, încă, speranță. Aici putem da spoilere: speranța e-n acțiune, în colaborare, în reinventarea continuă a felurilor de-a fi și de-a face împreună. Speranță e și-n munca noastră, căci n-am putea să continuăm dacă n-am crede că #osăfiebine.
Tot de la Power of Storytelling am plecat și cu credința reînnoită că avem datoria de-a spune lucrurilor pe nume, mai ales când numele lor e genocid.
„Cred că una dintre marile provocări este să-i facem pe oamenii din Europa să înțeleagă că nu sunt doar simpli spectatori. Au ales o tabără, guvernele lor au ales o tabără, iar mulți nu conștientizează enormitatea situației. Țin conferințe în unele țări europene unde guvernele au jucat un rol foarte activ în a bloca orice efort de a trage Israelul la răspundere, împiedicând chiar și măsuri minimale, cum ar fi interzicerea accesului pe piața europeană a produselor provenite din coloniile din Cisiordania. Și vorbesc în fața unui public de stânga, informat, care nu știe ce face propriul guvern în UE pentru a zădărnici în mod activ orice măsură de responsabilizare a Israelului. Așadar, cred că datoria noastră, ca jurnaliști, este să scoatem la lumină aceste legături și să le arătăm clar oamenilor că noi suntem cei care susținem activ această nedreptate. (...)
În cazul Israelului și al Palestinei, ceea ce este cu adevărat necesar este schimbarea stimulentelor pentru grupul mai puternic, adică pentru israelieni, să simtă că va exista un preț de plătit dacă vom continua să facem ceea ce facem. Prețul ăsta ar putea însemna, de exemplu, să vedem cum opinia publică din România se schimbă și nu mai este dispusă să exporte sau să importe armamentul nostru, care reprezintă o parte importantă a economiei noastre, sau să nu mai fie dispusă să colaboreze cu noi pe plan științific. Să nu mai voteze pentru ca noi să participăm la Eurovision sau în ligile de fotbal FIFA. Acestea sunt genul de lucruri care îi vor afecta pe israelienii de rând și care le vor transmite: «Drumul pe care ne aflăm ne duce către o izolare tot mai mare. Iar aceasta nu este viața pe care mi-o doresc. Și, din pur interes personal, o să fac presiuni pentru a schimba realitatea de-aici.»
Iar odată ce acest lucru se va întâmpla, cred că empatia își va face loc. Cred că abia atunci va putea exista reconciliere. Atunci cred că se va putea crea o legătură umană și un sentiment real de vinovăție, dar și de responsabilitate pentru cele întâmplate.”
(fragment dintr-un dialog pe care l-am avut la Power of Storytelling cu Nathan Thrall, jurnalist americano-israelian, autorul unei cărți fabuloase, traduse și la noi - O zi din viața lui Abed Salama. Anatomia unei tragedii din Ierusalim, care a primit Pulitzer-ul pentru nonficțiune în 2024 pentru arta cu care transformă istoria unui accident de mașină cu multe victime copii într-o poveste despre istoria mare a segregării și dezumanizării palestinienilor ca politică de stat; cartea asta e tot ce trebuie să citești dacă vrei să înțelegi ce stă în spatele acțiunilor Israelului)
Fotografie de la repetiții, cu proiecția înregistrării dialogului nostru (căci Israelul tocmai ataca Libanul și spațiul aerian era înghețat, așa că Thrall nu a putut pleca din Ierusalim)
Despre asta au scris și colegele noastre de la Snoop, după ce au fost atacate că au îndrăznit să folosească termenul genocid într-o investigație despre banii și armele care curg pe traseul România-Israel.
Genocidul nu e o opinie personală, nu e ceva ce decidem noi, la o șuetă pe internet. Genocidul e intenția unei grupări, guvernamentale sau paramilitare, de a rade de pe fața pământului oameni de altă religie, etnie sau orientare. E o acțiune criminală care se vede cu ochiul liber, dacă ai ochi pentru asta. E rezultatul unor politici de apartheid puse în practică decenii la rând, în felul în care sunt construite drumurile publice și zidurile, în felul în care sunt izolate comunități și le e restricționat accesul la sănătate și educație. În felul în care oamenii sunt împinși la margine, până ajung invizibili pentru ceilalți, iar propaganda îi transformă în suboameni. Există consens în comunitatea internațională a specialiștilor în genocid - ce face statul Israel în Gaza este genocid. Netanyahu e dat în urmărire de Curtea Penală Internațională pentru crime de război și crime împotriva umanității, în vreme ce organizații și organisme internaționale acuză Israelul de genocid..
În condițiile astea, faptul că Ambasada Israeului a găsit în România un partener în Art Safari ca să organizeze o expoziție cu lucrări discutabile artistic și abominabile moral e strigător la cer. Să strigăm, deci.
Date în imagini, de la Adriana Diaconu, information designer. Dacă vreți să lucrați cu ea, o găsiți pe Insta:
64% dintre tinerii din UE au folosit anul trecut instrumente de inteligență artificială. În România, procentul e de doar 44%, cel mai mic din UE. Poate că sună bine, dar arată, de fapt, că am ratat startul și încă ne mănâncă TikTok-ul tot timpul.
Dar s-au întâmplat și lucruri bune în ultimele luni, printre care:
- Orban a fost aruncat peste bord de cetățenii Ungariei, care au ieșit la vot și s-au descotorosit, după 16 ani de domnie, de un conducător autoritar, corupt și mincinos (faptul că Orban a încercat să dea campania asta vina pe Zelensky și ucraineni și nu doar că n-a reușit, ci a pierdut răsunător, ar trebui să le dea de gândit pro-rușilor mioritici) + o mare îmbrățișare pentru jurnaliștii de investigație din Ungaria, care n-au renunțat anii ăștia, în condiții extrem de dificile, să sape după adevăr și să îi ajute pe oameni să înțeleagă cât de perfidă și de vândută e rețeaua lui Orban
- A trecut legea femicidului, o victorie colectivă a tuturor celor care luptă pentru drepturile femeilor într-o țară în care ele continuă să fie ucise de partenerii lor și o lume care dă înapoi grav la capitolul asigurării egalității în fața legii și a protejării drepturilor și libertăților femeilor
- A avut loc în Parlament prima discuție oficială între medici, moașe, funcționare publice, jurnaliste și activiste despre abuzurile prin care trec femeile când nasc un copil în România. Deși s-au rostit și fraze precum „și femeile sunt de vină, că sunt needucate” sau „femeile de azi nu mai sunt pregătite fizic și psihic să nască natural”, faptul că s-a dezbătut timp de trei ore despre cum ar putea fi îmbunătățit tratamentul de care au parte femeile în maternități este, în sine, o veste bună. Și pare că va fi urmat de un pas legislativ.
- S-a întors elanul în România! (după 200 de ani)
- Moștenitoarea imperiului BASF, una dintre corporațiile care a stat la masă, la propriu, cu Hitler, și a contribuit și profitat de pe urma Holocaustului, a anunțat că își va dona averea de 25 de milioane de euro. Femeia spune, într-un interviu, că a influențat-o lectura Hannei Arendt: „Puterea nu e o virtute personală, ci se naște din acțiunea colectivă, în vreme ce banii permit exercitarea unei puteri fără mandat și fără control”. Amin!
Ce să faceți, între timp:
Ascultați-i pe A-C Leonte, o voce proaspătă care și-a lansat în noiembrie 2025 albumul “Now to now” - Finesse e piesa noastră preferată -, și pe Electric Brother brodând sonor pe înregistrări cu zimbri și alte animale din Parcul Național Vânători – Neamț.
Foto cover: din expoziția Maestros & The Machines de la Mercer Labs, NY - ce-ar visa arta și tehnologia dacă ar ațipi împreună într-o după-amiază de primăvară sub un cireș
